După 12 Noaptea

Mai în fiecare seară nu se întâmplă ceva spectaculos ca să poată fi povestit public. De exemplu aseară stăteam şi jucam rummy în trei şi le povesteam partenerilor de joc cum colegului de apartament îi este mare frică de fluturii de noapte. Cu cât mai mari cu atât mai bine. De exemplu dacă se întâmplă să intre o molie la el în cameră poate chiar să-o ignore. Dar dacă intră un fluture mai mare atunci începe distracţia. Nu pentru el, ci doar pentru mine. Şi le povesteam celor doi despre această frică iraţională când se întâmplă să intre ditamai fluturele în bucătărie. Şi cum colegul de apartament nu era pe acasă am decis să-l prind şi cu puţin noroc să-l duc în camera lui. După câteva încercări nu foarte entuziasmate, că doar era mai bine de 12 noaptea, am reuşit să prind fluturele teafăr şi nevătămat, după care l-am dus frumos în cameră şi am aşteptat să explodeze bomba.

Nu după mult timp, victima a ajuns acasă, s-a dus frumos la el în cameră şi aparent fluturele nu ieşise încă să-şi facă datoria. M-am gândit atunci că poate rănisem fluturele când l-am prins, poate nu mai are chef de zburat. Cine putea şti? Noroc că în scurt timp a venit ţipătul care mă anunţa că este momentul să înceapă distracţia. Mă ridic încet de pe scaun, că doar nu trebuiesc grăbite lucrurile, mai ales când te distrezi. Ajuns în cameră văd fluturele încercuind ca un bezmetic becul şi pe colegul de apartament într-un colţ zicând ca o mantra: “Scapă-mă, scapă-mă,  scapă-mă…”. Dacă nu mă înşel, mi-a luat în jur de 5 minute să prind fluturele care ameninţa ca se va lovi de colegul de apartament, dar tot se lovea de bec.

Ştiu că probabil din titlu vă aşteptaţi cu totul la altceva, dar hai să vă povestesc ce s-a întâmplat în seara asta. Faimosul coleg de apartament a venit în urmă cu o săptămână la Bucureşti ca să-şi termine licenţa. Probabil că acasă deja se săturase să-i ceară lumea socoteală de ce n-a terminat-o încă şi s-a hotărât să-şi mai ia o mică vacanţă în care să profite de timpul liber şi să mai joace puţin WarCraft III (nu World of WarCraft, cum joacă lumea în zilele noastre). În seara asta, cât timp  mă uitam eu la un film, vine şi mă roagă să-l ajut la prezentarea pentru licenţă. Se termină filmul, îmi iau un pahar de limonadă şi mă duc la el în cameră să-l ajut. Evident că era într-un joc încins de WarCraft şi nu a putut ieşi din el decât 15 minute mai târziu. Ştiu asta pentru că deja eram la al doilea pahar de limonadă.

Bun. Acum începe distracţia. Deşi este student la Politehnica şi noua tehnologie n-ar trebui să-i dea bătăi de cap, el nu se descurcă nici în PowerPoint. Da, ştiu, poate pare incredibil dar foarte des se întâmplă să dau peste cazuri de genul omul primitiv descoperă tehnologia. De exemplu, cunosc pe cineva care îşi ia laptopul în baie şi în timp ce face duş ascultă muzică. N-ar fi mare problemă dacă toate laptopurile ar fi rezistente la nenumărate zile petrecute pe capacul de la wc, probabil într-un abur foarte dens. Din păcate la colegul de apartament nu este neapărat aceeaşi problemă. Este mai mult românul primitiv şi bătut în cap care nu ştie engleza. Mă rog.  Tot ce a trebuit să fac toată seara a fost să-i explic cum să aranjeze textul, tabelele şi imaginile. Şi pentru 6-7 slideuri amărâte am stat cam o oră jumătate, asta pentru că în loc să fac eu toată treaba am decis să stau în spatele lui şi să-l ajut cu sfaturi. Şi nu că nu i-aş mai fi dat vreo mână de ajutor, dar viteza cu care lucra în PowerPoint era incredibil de mică. Asta bineînteles nu se compara cu viteza cu care juca WarCraft cu câteva minute mai devreme.

Când aproape să termine, eu incepusem să fiu foarte somnoros, asta pentru că începusem să mă plictisesc încă de pe la al treilea pahar de limonadă. Şi când era gata prezentarea, printr-o minune, intră ditamai fluturele de noapte la el în camera. Pe mine m-a bufnit râsul la care el întreabă foarte speriat dacă nu cumva am de gând să-l prind sau dacă nu măcar să-l gonesc. Mă ridic mă fac că încerc să-l gonesc din cameră dar fără folos. Singurul lucru pe care am reuşit să-l fac a fost să fac fluturele să înceapă să zboare în jurul scaunului pe care statea. Reacţia lui a fost cea la care mă aşteptam. A început să se crizeze şi să ţipe “Ia-l de aici, ia-l de aici!”.  Am savurat câteva momente această imagine încercând să mi-o întipăresc în minte şi apoi m-am dus într-un final să omor fluturele…