Dulcea deprimare, ma apasa, ma cuprinde, ma lasa fara suflare si ma trimite in vise adanci, fara memorie, fara sentimente, fara de care s-a putea trai, doar daca le alungi cu o raza de speranta, dintr-un viitor venita…

Mie nu-mi place sa zambesc, viata, ca deja in astia 18 ani de viata, mi-a aratat mai multe decat as fii vrut vreodat sa vad, lucruri teribile. Stiu ca acum gandesc negativ, dar nu ma pot abtine; pentru ca este singurul mod in care ma pot vindeca, temporar, de o scurta deprimare. Incep sa vorbesc de unul singur, ca asa e mai bine… sau nu, mai bine ar fii sa vorbesc cu cineva. Dar nu o fac deja? Scriu, o citeste o lume intreaga, deja ma simt de parca as fii vorbit cu 10 persoane, care mi-au dat o gramada de sfaturi. Incerc sa ridic cate o greutate, una cate una, dar nu pot singur, pentru ca nici voi nu puteti, pentru ca voi fara voi sunteti pierduti, ati fii pierduti intr-un pustiu inconjurati de o multime de oameni ca voi.

Dar aici nu este vorba de voi. Aici este vorba de mine. Eu sunt cel care faureste vorbele, eu sunt cel care controleaza cuvintele, dar nu si sentimentele. As putea insa sa va fac fericiti ca si voi, mai departe sa faceti pe altcineva fericiti, mai departe, tot mai departe. Ar fii frumos. O lume perfecta. Asta imi doresc, dar visez prea mult, oricum mai mult decat ar trebui…

Somn usor, caci eu ma ma dau batut!

• No related posts.